Episodul 5
Otilia Mantelers

(…) daca parintele se uita la el si la viata lui interioara, atunci atasamentul dintre el si copilul lui – atasament de care copilul are mare nevoie – este mai solid. Cam asta este abordarea.

Parintii cred ca sunt niste trucuri, niste magii pe care le stie un psiholog si le face, dar nu este asa. Exact cum ai spus tu, Andrei, parintele are nevoie de terapie.

Eu cred ca din start exista parinti care nu-si pun intrebari. Si atunci ei vor continua sa creasca copiii asa cum au fost si ei crescuti, folosindu-si instrumentele pe care le au in disciplinarea copiilor, in educatia copiilor.

(…) Apoi, cred ca exista o generatie, nu toata generatia, dar exista o categorie de parinti care este foarte – cum sa spun? – este foarte chitita sa schimbe lucruri. Si atunci, acesti parinti vor citi, vor cauta si vor gasi raspunsuri si incet-incet cred ca vor ajunge si sa lucreze ei cu ei insisi.

Dar daca il intelegem, dar nu ca strategie de promovare a parentingului, ci efectiv, din suflet, sa intelegi parintele ala ca-i este greu, sa intelegi ca el are nevoie de suport si asta nu poti s-o faci decat daca ai trait-o tu, daca ai inteles tu, daca ai vazut tu cat de greu iti este tie cu viata ta. Nu e neaparat nevoie sa ai copii sa intelegi un parinte. E nevoie sa fi trecut tu printr-un proces personal, sa vezi ca nu poti sa judeci un om asa usor.

Pentru ca noi, cand invatam lucruri, le acumulam in partea noastra rationala. Dar noi avem o parte emotionala, la care nu ne-am uitat niciodata, o parte emotionala care vine din trecut. (…) ca sa pot sa nu mai intru in partea mea emotionala, trebuie practic sa ma uit la partea emotionala intr-un cadru terapeutic, cred eu. Si completat cu exercitii de mindfulness, de centrare pe corp, cu yoga, cu tot felul de sporturi, nu conteaza. Cel mai important este sa facem ceva cu corpul nostru, pentru ca el pastreaza amintirile traumei si el este – tot corpul este – cel care a inghetat la un moment dat si care se dezgheata cand nu vrem.

(…) ca eu sa ma pot controla in momentele alea, am nevoie sa vindec, sa ingrijesc, sa ma uit la partea aia de copil ranit din mine.

(…) cred ca daca relatia mea de acum cu parintele meu nu este una buna, eu nu mi-as duce copilul acolo, nu l-as duce sa mi-l creasca. Daca relatia mea cu parintele nu e buna, n-as face asta. Daca relatia mea in trecut nu a fost prea buna, dar acum e buna, si eu m-am mai linistit si am inteles si am avut niste discutii cu parintii si ne-am impacat intr-un fel sau ne-am integrat…Dar repet, aici depinde foarte mult de bunici, depinde de flexibilitatea lor, de cat de mult accepta.

(…) practic extrema asta nu spune “vreau binele copilului”. De fapt, in realitate spune “nu vreau sa fac ca voi”. Si atunci aceasta orientare catre parenting poate sa fie o revolta impotriva felului in care am fost crescuti. N-o sa mearga, n-o sa mearga acest parenting. (…) Si atunci as cauta o zona de echilibru in care copilul conteaza, eu contez…

(…) Daca copilul are numai drepturi si nu are obligatii, la un moment dat, cand te trezesti tu la 15 ani ai copilului, sa-i spui “Stii, te-ai facut mare, acum ar trebui sa faci curat”, copilul se uita la tine si-ti spune “Da, dar tu nu m-ai invatat asta. Tu nu mi-ai spus sa fac asta pana acum si acum te trezesti.”

(…) cel mai important ar fi sa ma uit la cum simt eu fata de copil si sa fiu foarte sincera cu mine. Pentru ca de multe ori parintele are tot felul de sentimente amestecate, pe care nu vrea sa le vada, pentru el spune “Eu imi iubesc copilul”.

(…) Deci eu la asta m-as uita prima oara: ce simt eu fata de copilul meu. Imi place de el? Pentru ca daca stam sa ne gandim, practic eu, cand ma duc sa cer sfaturi legat de copilul meu, mie nu prea-mi place cum este el acum. Daca eu vreau sa-l repar, mie nu-mi place de el cum este acum. Si atunci eu trebuie sa vad de ce nu-mi place, ce ma activeaza la copilul meu.

(…) pentru toata lumea este foarte greu sa fie in contact, nu sa stie, ci sa fie in contact cu agresivitatea proprie, cu sentimentele astea pe care nu vrem sa le avem.

(…) daca eu zic “Ah, ma enerveaza, dar lasa ca o sa-mi treaca”, eu practic raman un pic la suprafata sentimentelor pe care le am si dupa aceea, le reprim, dar ele tot vin in relatia cu copilul. Da? Deci un copil simte.

(…) asta as spune parintilor care simt sentimentele astea grele. Don’t worry, ca in realitate tu iti iubesti copilul, vrei sa fie bine. Tu doar reversi agresivitatea acolo. Agresivitatea este in primul rand fata de tine si, in al doilea rand, este o agresivitate care ti-a fost turnata si tie,

(…). Pentru ca noi comunicam nonverbal, in principal, 90% noi comunicam nonverbal. Si 10 % e verbal, constient si asa mai departe. Si jocul face parte din acest nonverbal…

(…) jocul il face pe copil mai flexibil si mai adaptabil, pentru ca jocul ii da posibilitatea sa intre in el. Sa intre in el cu totul si sa vada, “uite, aia imi place, pe ursuletul ala vreau sa-l mangai, pe ala vreau sa-l arunc, pe ursuletul ala m-am suparat, cu copilul ala nu mai vreau sa ma joc din cauza asta” Deci jocul il face pe copil sa intre foarte mult in el si jocul vine si cu ras, cu ras mult.

(…) jocul vine din sistemul limbic, din locul emotional. Si atunci, daca faci loc pe acolo, prin emotii, si daca faci un pic de ordine si te uiti la toate, atunci devii mai flexibil. Flexibilitatea vine ca o consecinta a jocului.

(…) cred ca jocul dezvolta coeficientul de inteligenta emotionala. Si ca urmare si IQ-ul, pentru ca IQ-ul este practic si el, este ceva cu care te nasti, dar este si favorizat de inteligenta emotionala. Dezvolta empatia, dezvolta cooperarea, dezvolta, cum spuneai tu, spiritul de echipa sau, cand pierzi, sa stii sa pierzi.

(…) Dar in relatia dintre copil si parinte, jocul contribuie foarte tare la a regla balanta de putere, pentru ca in mod normal parintele este alfa, da? Parintele este cel cu puterea, el are responsabilitatea financiara, responsabilitatea cresterii copilului, deci el are puterea.

(…) Si atunci acest dezechilibru de putere copilul il recapata prin joaca cu parintele. Daca in joaca parintele este mai incompetent, daca se preface ca “Aoleu, nu inteleg asta! Vai de capul meu! Dar tu ce bun esti acolo!”, deci depinde foarte mult de felul jocului pe care-l face copilul cu parintele.

(…) Pentru copiii astia mai mari. Eu cred ca este la fel de important. Si cred ca se vede cat este de important pentru ca noi, practic, felul in care ne mai jucam acum este in flirt. Acolo l-am canalizat. Deci acolo iti permiti sa fii jucausa sau jucaus, acolo.

(…) Suntem umani, adica nu suntem perfecti si n-o sa atingem niciodata gradul de perfectiune pe care-l vrem. Si atunci aici sa zic ca nu mai sunt asa suparata pe mine, ca mai tip, ca mai spun cuvinte urate. M-am mai iertat pentru asta.