Episodul 6
Gaspar Gyorgy

(…) e o mare, mare provocare sa fii prezent intr-o maniera constienta, inclusiv in rolul de parinte, dincolo de toate celelalte roluri pe care le are un adult. Si cred ca provocarea e reprezentata nu neaparat de solicitarile pe care le implica relatia parinte-copil, ci mai degraba de toate acele rani, traume, emotii neprelucrate, neprocesate ale parintelui pe care le aduce din copilarie.

Nu cred ca poti interactiona intr-o maniera sanatoasa cu copilul sau copiii tai inainte sa-ti fi dezvoltat o maniera de interactiune cat de cat inteligenta din punct de vedere relational cu propria persoana.

Atunci cand folosim cuvantul “trauma”, de regula, romanii se gandesc la experiente de viata extrem de complicate: violenta fizica, abuz sexual. Insa trauma reprezinta mult mai mult de atat. (…) Trauma in sine nu e experienta negativa pe care am trait-o. Trauma reprezinta perceptia sau interiorizarea experientei negative in universul meu interior.

(…) un alt pas foarte important acela in care ne intoarcem in trecut cu maturitatea adultului care suntem in prezent si indraznim sa ne conectam la toata acea durere si suferinta pe care am trait-o acolo si atunci.

Deci a ne impaca cu trecutul nostru, a le oferi copiilor nostri posibilitatea de a se bucura de parintii lor presupune sa reluam legatura cu copilul uitat din noi, cu copilul invizibil, sa-i acceptam minusurile, experientele dificile si sa facem pace cu trecutul in maniera in care sa recunoastem ca trecutul nu poate fi schimbat.

(…) daca cineva a fost un copil ignorat, abuzat, abandonat, neglijat de adulti, de ingrijitori, de parinti, pot sa apara doua extreme la varsta adulta: fie sa repete acelasi tipar pe care l-au manifestat si ingrijitorii in copilaria sa, fie sa se duca in cealalta extrema si sa devina un parinte extrem de implicat, pe alocuri intruziv, ori extrem de permisiv (…)

Eu as indrazni a spune ca in 99% din familiile in care exista un copil care are o dificultate sau o relatie dificila cu frica si anxietatea, exista cel putin un parinte care are, de asemenea, o relatie complicata cu frica si anxietatea.

(…) din pacate, ce am observat tot asa e ca oamenii au o dificultate foarte, foarte mare in a constientiza anxietatea.

(…) de cele mai multe ori, atunci cand vine vorba de anxietate, unii dintre noi o minimizam, foarte foarte mult, altii avem tendinta de a o exagera cumva, de a o transforma intr-o stare mult mai mare, mult mai prapastioasa decat e in realitate.

(…) parintele care fuge de propriile emotii va fugi si de emotiile copilului, inclusiv de emotiile negative, si fie va pedepsi copilul, fie il va respinge prin faptul ca nu-i ofera validare, empatie si intelegere.

(…) niciun copil nu are nevoie de un parinte perfect, pentru ca in momentul in care copilul isi vede parintii ca fiind perfecti, si el va incerca sa para perfect si asta inseamna ca se va intalni cu foarte multa durere, suferinta si nefericire.

Parintele constient este acela care recunoaste ca: “Da, viata e grea, e dificila”. A fi prezent alaturi de un copilas asa cum a fost perioada asta acum de stare de urgenta, 24 din 24, este extrem de dificil si de complicat, pentru ca rolul de parinte presupune sa te intalnesti nu doar cu emotiile pozitive ale tale, ca adult, si ale copilului, ci si cu foarte multe emotii negative, si mai mult decat atat, (…) sa faci loc acestor emotii negative, sa le gestionezi altfel decat s-a intamplat asta in copilarie, in copilaria ta.

Deci pentru a face loc esecului in viata noastra, pentru a ne permite sa umanizam tot ceea ce inseamna parenting, avem nevoie de relatii interpersonale sanatoase, avem nevoie de oameni care sa spuna “Imi dau seama ca e foarte greu, imi dau seama ca e foarte dificil, stiu prin ce treci pentru ca mi s-a intamplat si mie.”

Din punctul meu de vedere, copiii au nevoie sa-si vada parintii fericiti. Copiii au nevoie sa vada ca adultii responsabili de ei isi traiesc viata in congruenta cu valorile lor (…)Si prea multa vreme, cred, din multa teama si din multa anxietate, din foarte multe dificultati personale, parintii s-au ascuns in spatele mesajului “Nu divortam de dragul copiilor”, (…)

(…) acei parinti care spun ca nu ne despartim sau nu ne-am despartit de dragul copiilor, le pun copiilor in carca nu doar un bagaj psihologic extrem de complicat, dar si o foarte mare responsabilitate fata de parintii lor.

(…) acei copii care au parintii divortati vor suferi un an, doi, trei, insa acei copii ai caror parinti raman impreuna doar de dragul copilului si nu fac ceva pentru relatia lor de cuplu, acesti copii vor suferi o viata intreaga.

(…) e nevoie de mult curaj sa spui: “Da, dincolo de adultul constient si responsabil care sunt, in mine mai exista o latura vulnerabila, sensibila care imi saboteaza uneori inclusiv deciziile profesionale, nu doar pe cele personale.

Vorbim de un proces care dureaza ani de zile. Nu e o chestiune care, nu stiu, se face intr-o saptamana, in zece sedinte de terapie. Din punctul meu de vedere, aceasta impacare cu noi insine, aceasta acceptare a copilului interior e o calatorie care poate dura chiar toata viata.

E foarte foarte important sa le permitem copiilor sa fie in contact cu propriile emotii, cu propriile sentimente, cu propriile ganduri, sa-si faca vocea auzita, sa se implice intr-o serie de comportamente, unele dezirabile, altele indezirabile.

Copilul are nevoie de parinte toata viata.

Din punctul meu de vedere, echilibrul e un cuvant foarte periculos. Si de ce? Pentru ca majoritatea oamenilor, cel putin cei pe care eu ii cunosc, cu care am interactionat, au tendinta de a folosi cuvantul echilibru drept sinonim pentru perfectiune.

Cu tot respectul fata de parintii din Romania, indraznesc a spune ca cei mai empatici, cei mai umani, cei mai implicati parinti pe care eu ii cunosc sunt parintii care au copii cu nevoi speciale.